Mita la vameşi, poliţişti sau profesori trebuia legalizată

 
         Unora le e dor de vechea Vamă Veche. Altora de Ceauşescu. De Iliescu. De baba Tanţa fugită-n Franţa. De dintele scos cu patentul. De câte şi mai câte… Mie mi-e dor de vechea mită. Mă topesc. Ce vremuri erau… Of, of, of! S-a schimbat lumea. S-a dus naibi mita. Cu submarinu la nuntă-n Strehaia. Până nu demult şi Moartea primea mită. Nu mureai aşa cum vroiai tu. Existau reguli. Vroiai groapă la şosea? Mită. Vroiai groapă simplă? Sau una de cătană proastă, nu una de colonel? Mită. Aveai pretenţii să te şi îngroape? Fără mită la gropar, n-aveai după ce să dai ortu’ popi. N-aveai decât să trăieşti veşnic. Ce mai… alte vremuri. S-au dus. Au omorât-o. Azi se fură cu acte în regulă. Mită trebuia legalizată. Cu ea ţi se deschideau toate uşile. Până şi statul funcţiona altfel. Amintiţi-vă cum era pe pe trenuri. Jupân era una bucată nănaş. Afumat. Cu chipiu într-o parte. Cu burtă. Şi musai cu cămaşa strâmtă pe el precum egării pe femei. Prototipul era cu buricu la vedere. Parcă-l aud cum vocifera pe personale d’alea urât mirositoare: Scobiţi-vă bă! Adunaţi manfleţii pentru mandea. Care mă-ta ţi-ai luat bilet bă? Nesimţitule. Coate-goale. Altădată mergi cu ocazie. Fraiere! Strici lumea cu apucăturile tale. Voi ăştialalţii… c-am subţire. Păli-v-ar foamea şi toaca de moime zgârcite.

         Cert este că naşul avea nişte buzunare trăsnet. Ţineau şi 7 kile de monede. Naşii de accelerate erau mai rafinaţi. Nu umblau cu metal. Doar bancnote. Un rapid (mă rog intercity) de Bucureşti se obţinea greu. Trenul gemea de chiori. Adică ciumeţi fără bilete. Se lăsa cu caşcaval. Da’ caşcaval! După fiecare cursă se aplica sistemul medieval de vărsat fonduri. Circa jumate din mălăieţ rămânea naşului, iar restul mergea mai sus. Şeful strângea de la toţi ai lui. Jumătate păstra, restul mergea mai sus. Şi tot aşa până se ajungea în al şaptelea cer. Adică taman la minister. Erau reguli fixe. Orice naş îşi avea naşul. Erai nun? Plăteai taxă pe năşit. Era ierarhie în năşit. Prostimea pe personale, elitele pe accelerate

       În justiţie nu mai vorbesc. Doreai dreptate? Mita-ţi făcea dreptate. Parol. Aş zice că judecătorii erau mai hapsâni decât miliţienii. Care şi ei cotizau mai sus. Înspre sefu’. O amendă, un permis, o haiducie, o trăsnaie se rezolva cu mită. Nici porcu’ nu mai era porc. Era şi el mită. Tot la vreun porc în farfurie ajungea. Porcu mânca porc. Canibalism clasic. Concursurile pe post era preacinstite. Şi preacuvioase. De exemplu la fete doar o anumită cireşică era numită. Eventual cu intimitate la pachet. Fără de limită. Se ştia. Tribut. Dreptul de şmecher. Dar ca la ea acasă mita era în vamă. Ce strângăreţi erau săracii… De la fiecare maşinuţă sau cetăţean din autocar se lua vamă. De la milioane de plimbăreţi pe lună. Presupunem că vreun ciufulit ajungea vameş. Tinerel şi prost. Nu se pricepea la afaceri. La finele săptămânii îl chema şefu’: Mă Nae Cucurigu pune 10.000 de euro pe masă! Mă stresează şefu că împlineşte fie-sa 15 ani şi vrea să-i cumpere şi ei sărăcuţa elicopter. Vezi că sunt incoruptibil. În lei! În euro mai vorbim. Nae Cucurigu se îngălbenea. De unde să-i scoată? Leafa era de vreo sută de euro la două luni. Şefu se milostivea: Hai că văd că eşti peştişor amărât. Până săptămâna viitoare te vreau rechin. Altfel ai sfeclit-o. Marş la muncă. Produ’! Poate vrei să-i cumpăr eu curvetei elicopter!? Ăla micu’ băga la cap. Creştea într-o săptămână căţi alţii în 20 de ani. Precum Făt-Frumos. Doar veneau băieţii să colecteze taxele. Mita mergea, din toate vămile, înspre Bucureşti. La mahări. Centralism. Mita era pe mâini bune.

        În învăţământ era mai amuzant decât pe la doctori. Se dădea pentru gripă, pat la geam, picioare rupte… Cu frică. De era nemulţumit din vraci devenea măcelar. Te tăia precum cuţitarii. Brrrrrr...  Mă ia cu friguri. Erau periculoşi. În fine. Trecem la învăţământ. La profesori. În facultăţi, doctorilor docenţi savanţi ştiinţifici le plăcea mita la plic. Gustoasă precum supa. Trei în unu. Neam de neamurile lor nu mai au nevoie de plicuri. Examenu’ la drept sau aiurea era suta. Nu de lei. Valută! Valută ca la examen să nu-i fff… Pardon! Ca să nu-i supere la cap. Vorba lu’ Jean Constantin.  Vă daţi seama? La câte reuri mergeau... Se sacrificau. Precum pălmaşii. În fiecare an mii de plicuri. Ăştialalţi de prin liceu mergeau cu Bacu’. Precum cu Sorcova. Când se ieşea de la supravegheat, se ieşea cu aceeaşi plasă. Fiecare profesor. Xerox la indigo. Mai era câte o directoare lacomă. Venea dira' sau diru': Copiiiiiiiii, dragiiiii meeeeeei, trebuie să daţi pentru protocol sălărelu lu’ tac’tu şi a lu guraliva de maică-ta. Atâta pot face şi ei. Şi aşa fondu clasei… ştoiu, iar de ziua mea v-aţi făcut că plouă. Dar am suflet bun. V-am iertat. Aduceţi caşcavalul şi vă rezolv cu Bacu. Directoare umfla milioanele pentru comisie. Trei sferturi îşi băga în buzunare. De restu cumpăra câte un ineluţ de aur la supraveghetori şi corectori. D'ăla ieftin. Ăştia rămâneau cu buzele umflate. Blestemau sorţi, soarta şi pe directoare de mama focului. Norocoşii primeau plicuri. Discret. Se mai trezea câte un novice (dragilor să mor de-am fost eu!) să se mire: Ce-i cu plicu’ ăsta? Credea bibanu că s-a scumpit hârtia igienică. Bă fraţilor! Săreau pe el ca la grămadă la rugby. Revoltaţi îl muştrulaiau printre dinţi: (/&“#¤¤%&&// de debutant nătăfleţ. Vrei să ne bagi în puşcărie? Urlă mai tare, fi-ţi-ar pielea-n băţ. Cine te-a adus şi pe tine p-aici? Neghiobule. Simţindu-se murdar pentru supărările pricinuite ălorlalţi, debutantul ascundea plicu cât mai adânc. Roşu tot. Ca o floare de capia. Uffffffffff… Cum s-au dus vremurile… Mita a dispărut. Precum vechii ţărani. Lumea s-a moderizat. De la opincă, la computer şi tabletă. Aşa şi mita. S-a modernizat. Era depăşită. Şi ce!? Trebuia totuşi să o legalizeze…