Imbecilă, cretină, țărancă, hahaleră, cutră, dobitoacă, tâmpită, idioată, indolentă, proastă, vacă...

      …  sunt apelative. Gimnasta Maria Olaru zice că erau termenii cu care era dezmierdată de Octavian Bellu şi Mariana Bitang. Îi pârăşte în cartea sa Preţul aurului. Sinceritate incomodă. M-am holbat deunăzi la scrierile ei. Nu fac nici o recenzie. Cumpăraţi-o! O fi utilă. Poate se scumpeşte hârtia igienică. Una peste alta, Măriuca din poveste îi face de poveste pe cei doi. Aruncă în cârca antrenorilor urlete, răgete, bătaie, crime, masacre, genocide, terorism, jaf armat şi câte şi mai câte păcate. Hmmm… Or fi şi ăştia un fel de psihopaţi de treabă. Sociopaţi buni la suflet. Ce chestie şi cu bătaia asta în sport. Nu-i bună. De acord. Este ca şi amenda. Rea! Da’ te învaţă minte. O spun pe pielea-mi groasă. Relativ groasă... În medie circa 15 cm. Amenda m-a pocăit. Sfinţişor ambulant. Interesant. A fost amenda de tip păruială în sport. Am avut şi rezultate. S-au cam dus. Odată cu bătaia. Nu mă refer doar la gimnastică. Unde biciu era şi este mai global ca hemoroizii şi râia. La chinezi, ruşi sau angolezi fetelor nu li se împleteau şi nu li se împletesc codiţe. Şi nici Scufiţa Roşie nu le bâlbâiau la urechi antrenorii înainte de somnicul de seară. Antrenorii Martha şi Béla Károly au făcut şi la americani pe Van Damme. Şi pe Rambo. După ce au tulit-o din România. Şi au ajuns tartori de gimnaste în America. Jupâni made in USA. Ăsta-i mai rău ca Dracula… Se impacientau americănuţele. La noi rapoartele Securităţii ziceau de “injurii, corecţii fizice, privaţiuni alimentare, medicaţie inadecvată.” Săraca Nadia şi restu’… Preţuri cam piperate la medaliile alea de aur. Vorba aia: pînă la Mercedes cari tărâţe cu trotineta! Până la carne înfuleci urzici cu sos de lemne. Abia dup'aia poţi zice Las' că-i bună şi carnea, după ce gazda îngrijorată te îmbie insistent să scoţi cât mai mulţi cartofi şi macaroane în farfurie.

          Buuuuun! Să vedem ce-i şi prin alte curţi sportive. Iată câteva tipologii de antrenori. În box erau cam două tipuri. Erau pitbulii care urlau pe elevi în ring: Băăăăăăăă… taie-i calea băăăăăăăăăă… ‘tuţi… După care îi şoptea duios, de-l auzeau şi surzii, de mamă, taţi (erau tot timpul mulţi!), sfinţi, mătuşi, cimitir, unchi, vecini, copaci, unelte agricole, farfuria cu ciorbă de duminică, tăiatul doctorilor, animalele din curte şi tot aşa. Adolescentul habar n-avea cum să taie calea. Se tăia el. Ca maioneza. Săracu’! Tremura tot. Cu tot cu chiloţi. Şi genunchi. Făcea ca varga. Din dragoste de antrenor. Care urla ca Tarzan. Pumnii adversarului erau binecuvântări pe lângă impactul tarzanismelor antrenorului. Cealaltă categorie de antrenori îi cârpeau sporadic pe pugilişti. Fără entuziasm. Fără ochi roşii de furie. Sau vene cât castraveţii la tâmple. Cert este că pe la Olimpiadă sau Mondiale eram noi, cubanezii şi ruşii. Restu' făceau ce puteau

          La fotbal antrenorii şutau. La greu. În fundurile învăţăceilor. Fugeau ăştia de mâncau pământul. Fir-ar ea de bătaie! Hai să fiu şi mai concret. Cu un exemplu radical. La o echipă de pitici era un antrenor. Cu metode finlandeze. Ăştia micii făceau ce vroiau ei. Unu plângea, altul vorbea la telefon, doi se băteau, ceilalţi mâncau şi se scobeau în nas. Copilaşi vă rog să fiţi atenţi. Dacă nu mă supăr pe voi. Plec acasă supărat. Nici nu o să mă mai uit la TV… Îl asculta doar barele şi linia de aut. Până la urmă blându’ Ben a dat bir cu fugiţii. A venit Nea Fane Corsicanu, bulibaşa indienilor apaşi, şeful piraţilor şi tartorele smardoilor. CARE PITICANIE A INJURAT PE BUNA SĂ IASĂ PE INTERVAL. VĂ SPARG. FUGIŢI PÂNĂ DĂ UNU ORTU’ POPI! ALTFEL VĂ BAT MAMELE-N CUIE ÎN UŞA PRIMĂRIEI. SĂ-L VĂD P'ĂLA DE RESPIRĂ-N ASTEA DOUĂ ORE! DISPARE ACASĂ ŞI SE APUCĂ DE ŞAH. PUTORILOR! NEISPRĂVIŢI RATAŢI CU CAPURILE STRÂMBE CE SUNTEŢI… Cam aşa a pus problema. Omul avea stoluri de păsărele pe creier. Dar a făcut diliul nostru performanţă cu ei. Ciudat este că nu s-a retras nici unu'. Şi au ajuns fotbalişti. Adevăru-i că performanţe au şi antrenorii care nu-s cu capu’ ferfeniţă. Biciuiesc doar cu cuvântul.

         Ce mai… Gurile rele cred în mâna de fier, cu care se înhaţă mai rapid medaliile. Dacă ne place să lăcrimăm când auzim Deşteaptă-te române, nu prea mai avem dreptul să-i facem troacă de porci pe ăia duri. Care ţin la sporivii lor ca la ochi. Nu blama pe ăla ce taie păsări, dacă toată ziua înfuleci grătare. Cadavre de porci morţi şi găini decedate. Aşa şi aici. Un şut în fund te face să te grăbeşti înspre medalie. Îmi amintesc că un profesor m-a chemat la el în liceu. S-a umflat ovăzu’n mine. Trei tone de ovăz. Mi-am şoptit ofensat: Ia uite ţâşti-bâşti, păr pe limbă ăsta… mă cheamă la el… Pe mine? Taman pe mine? Idolul instituţiei? Spaima furnicilor şi a gângăniilor? Mi-am încordat toţi muşchi şi cele 30 de Kile ale mele. 30 de kile cu tot cu bocanci. M-am dus sictirit. Cu o mutră acră. Scârbită. Aşa mergeam de parcă plecam. Cu buzunarele-n mâini. Încordat. Cum văzusem în filmele cu mafioţi. Plescăind şmecher a lehamite. Nţţţţţţ… ce vrei mă? Profu’ m-a cârpit părinteşte. De am văzut vreo sută de stele verzi. Başca şi circa 372 de păsărele. Plus teorema lui Tales. De atunci mă grăbesc de parcă am limbrici. M-aş grăbi şi dacă m-aş duce după Moarte. Profesorul şi acum râde de întâmplare. Cu mine împreună. Cam aşa poate că stă treaba cu graba. Cu graba înspre medalii. Olaru… a promis în 2002 recunoştinţă. Şi s-a ţinut de cuvânt. I-a răsplătit. Mare caracter. Cât Rusia. Aveţi scrisoarea de recunoştinţă mai jos. Doar a glumit în carte. Parol! De ce să se supere Bitang şi Bellu? Nu au simţul umorului?

„Domnilor antrenori, în special d-nei MARIANA

Vă scrie nu o campioană mondială sau olimpică ci o elevă de-a dumneavoastră, fiindcă adevăraţii campioni sunteţi voi, antrenorii noştri, cei care aţi depus pe parcursul atîtor ani un uriaş efort şi aţi avut înzecit mai multe griji decît noi. Consider că acum este rîndul nostru să vă încurajăm, arătîndu-vă nu doar respectul, preţuirea şi dragostea ce vă purtăm, ci mai ales valoarea dumneavoastră ca antrenoare şi ca om, căci cine ar putea cunoaşte mai bine decît noi potenţialul care zace în dumneavoastră? Cine v-a văzut lacrimile de supărare sau de bucurie? Cine v-a cunoscut mai bine caracterul şi sufletul decît noi, cele pe care le-aţi format, nu doar ca cele mai mari gimnaste ale lumii, ci şi ca oameni minunaţi ai ei? Chiar dacă am părut indiferentă ori am dovedit că vă apreciez suficient, eu v-am privit (cu sufletul meu de copil de atunci) ca pe nişte adevăraţi părinţi. Nu am vrut niciodată (chiar dacă nu am reuşit întotdeauna) să vă supăr, fiind conştientă că mai devreme sau mai tîrziu în viaţă voi avea nevoie de dumneavoastră, de un sfat sau o părere. Mi-am dorit şi îmi doresc să avem o legatură mai strînsă, permanentă gîndindu-mă că peste ani, atunci cînd ne vom întîlni să trăim momente frumoase depănînd amintirile plăcute ale acelor vremuri, ce ne-au unit practic destinele. Fiindcă eu, de anii petrecuţi împreună, de perioada aceea de timp în care am fost cu toţi alături (parte integrantă nu doar a biografiei, ci şi a vieţii mele), îmi voi aduce aminte întotdeauna cu emoţie, plăcere şi chiar nostalgie. Sigur, au fost momente neplăcute (ce trebuie privite ca nişte inerente încercări ale vieţii) după cum au fost şi trăiri - ale noastre, de familie - ce nu trebuie dezvăluite presei. Personal consider că este nedrept să se creeze disensiuni, datorită unor vorbe sau acuzaţii (în cea mai mare măsură nereale), care se fac la adresa noastră, adică a celor care fac parte din familia gimnasticii româneşti. V-am scris toate acestea dintr-o pornire launtrică, ca o descătuşare sufletească, dorind să vă încurajez, asigurandu-vă de preţuirea, dragostea şi încrederea ce vă acord, fiindcă RENUNŢAREA NU ESTE O CARACTERISTICĂ A DUMNEAVOASTRĂ, ci voinţa şi ambiţia pe care ştiu că le deţineţi în totalitate fără nicio îndoială. Multe din aceste calităţi poate că şi noi le-am moştenit de la dumneavoastră. Sub îndrumarea dumneavoastră am crescut şi m-am maturizat, am reuşit datorită dumneavoastră, antrenorii mei (şi nu numai ai mei, bineînţeles), dar pot să spun că sunteţi cei care mi-au oferit posibilitatea succesului nu doar în gimnastică, ci şi în viaţă. Tot voi aţi dat sens vieţii mele, nu doar ca sportivă ci şi ca om, fapt pentru care vă mulţumesc şi vă sunt recunoscătoare cît voi trăi. Aceste rînduri scrise, Tîrziu vor aminti, De-ai noştri ani de sală, Ce nu-i vom mai găsi. Cu deplină sinceritate şi etern respect, MARIE”.