Îmi plac mașinile la fel de mult precum cârjele bunicii peste spinare. Deci
pentru mine și Mercedesul tot tărăboanță este. Cel mai tare Volvo este
tramvaiul. Mă feresc de viteză ca Belzebut de popi. Viteza perfectă este undeva
la 80 de km/h. La 90 de km/h mă simt un fel de Prunaru pe patru roți. Când stau
pe locul mortului, la suta la oră, pălesc precum un cadavru în depășiri. Văd
morga în fiecare pom, tir sau căruță pe care o depășește automobilul… Nu mă las
nici eu! Pun frână la greu. Chiar dacă în lipsă. Pasager, pasager… dar sunt pus
pe fapte mari. Mă mir că nu am spart tăblăria la nici o tiribombă la cum apăs pe podea cu dreptul. Și cu stângul. Cu toate picioarele mele. Când am impresia că
șoferul o ia pe câmpii, mă duc și eu cu pluta. Gândesc rău! Piei psihopate! Să zici aliluia de n-o să
mori în vârful stâlpului de telegraf cu vreo bujie printre dinți, îi
blagoslovesc pe cei care mă fac să transpir de frică. Deci nu-i de mine
carnetul precum nu este gelul de păr pentru chelioși. Sau Colgate-ul pentru
babe știrbe. Complet. Eventul cu vreun molar rătăcit si el pe acolo. Cred că la șofat am
două picioare stângi. Și astea ținute în mâna dreaptă. Nu am valențe de șofer. Recunosc.
Nu mă mai dau mare. Partea bună-i că nu-i încurc pe alții. Merg ăștia cu căruțele
cu cai sau măgari putere, de ai frisoane când treci strada… Îți pare rău că nu
te-ai născut pe partea cealaltă. Oameni stresați șoferii... Precum cârtițele. Nu
văd, dar merg înainte. Astfel trecerea de pietoni este a lor, semafoarele sunt
ale lor, așa că dă-i bătaie și-i bagă în sperieți pe pietonii nevricoși precum
subsemnatul. La dat bice este cu veselie. Lacrimile le dau când pune bau-bau de la
rutieră mâna pe ei. Regrete, promisiuni de dragoste cetățenească și civicească,
cenușă în cap, lamentări că tot poliția are cu el ce are, pârâciuni că escu merge mai turbat și nimeni nu-l
prinde, jurăminte că-i prima oară când trece pe roșu fără carnet cu 160 la oră
beat mangă, că nu mai bea și că de frica rudelor nevestei a băut o singură bere,
informându-l pe organ ca oricum n-a omorât pe nimeni… Habar n-am cum și-au luat
o grămadă jumătate de șoferache carnetul, dar știu că ar trebui să se lepede de
el. Să-i dea foc direct în capota mașinii cu rezervorul plin și dacă scapă
să-și cumpere skateboard. Pentru mulți și bicicleta este periculoasă. Bombă
ucigașă pe două roți. Degeaba știu eu. Nu știu ei unde ar trebui aprins focul.
Mai bine mi-ar urma exemplu. Și pe trotinetă mă sui cu groază. Uite așa devin pentru
ceilalți exemplu. De urmat. Pe jos. Sau de urmărit. Cu tramvaiul.
Cine te-o suparat asa rau?!
RăspundețiȘtergereBiciclistii... Si tractoristii!
RăspundețiȘtergereZisesem asa: sa-ti dea Dumnezeu sanatate, ca ai scris exact ce gandesc si ce simt si eu! Aceleasi temeri, aceleasi frane puse in podele, acelasi paralelism intre mine si notiunea de "a conduce"...mereu am zis aceeasi vorba "macar nu-i incurc pe altii!" Cum sa fiu eu sofer, sa fiu atenta in trafic, in perioada in care infloresc pomii, de exemplu?!! Este peste puterile mele! Asa ca, mai bine sa nu fiu sofer! :)
RăspundețiȘtergereSuperb, ai scris! Felicitari!
Pieton pana la moarte...
RăspundețiȘtergere