sâmbătă, 27 februarie 2016

Nici în Tadjikistan nu suntem iubiţi!


       M-am hotărât! Nu plec în Canare, Azore sau Baleare în concediu. Dacă uit să vorbesc bine româneşte? Cine ştie ce boală, ce molimă de limbă o fi pe dincolo... Întâlnesc cunoscuţi care după doi, trei ani de împachetat fum şi de cules bacterii prin Italia, Franţa sau Germania nu prea mai vorbesc bine româneşte. Au accent! Alţii chiar nu mai ştiu săracii... Iotă! Doi, trei ani este mult. Cum să mai buchiseşti în limba valahilor? Esti şi tu în rândul lumii. Neamţ! Italian! Englez! Cu un pic de accent, acasă bagi neamurile în boală. Îi faci să turbe de supărare pe cei care vor să dea bir cu fugiţii şi nu au unde. Ce-i drept dacă aş şti şi eu că sunt cartofi de cules prin Azore pe euroi babani... nu mi-ar păsa că uit limba în două, trei săptămâni. La ce-mi trebuie? În România nu te poţi umfla în pene că ştii româneşte. Şi atunci? Ce atâta limbă maternă!?! Ce limbă română? Ce patriotisme? Uite, d'aia nu-l pot înţelege pe un basarabean, care după război, ca să scape de deportare, a fugit să nu-l mai găsească nici moartea. Taman în celălalt capăt al URSS-ului, în Tadjikistan într-un sat din  Munţii Pamir, la graniţa cu Afganistanul.

       Un loc unde nici cioara nu ajungea şi nici nu ajunge. Nu venea nimeni, nu pleca nimeni... Habar nu am dacă aveau curent electric sau se uitau la televizor cu lumânarea. Evident că tot satul la acelaşi televizor! Partea bună era că aveau şcoală. Moldoveanul nostru s-a socotit că decât să-l înjure ruşii în Siberia în ruseşte, mai bine predă el copiilor din sat franceza. Astfel a predat vreo cinci decenii limba franceză la tadjici şi la vreo câteva tadjice. Toată lumea fericită! Ţăranii de pe acolo că odraslele ştiu franceza de la efendi profesor, al nostru că este cadru didactic şi nu cadavru nedidactic... Ce mai?! O bucurie colectivă. Moldoveanul, posibil un tip mai dur, le-a băgat sătenilor, probabil şi cu pumnii, limba franceză în cap în aşa hal că vorbea cu ei de cele mai multe ori în franţuzeasca lui. Mai greu de cap românaşul nostru... Nu a prea putut învăţa tadjica. Satul s-a prins că nu-i de glumă cu valahul, aşa că ciripeau franţuzeşte şi babele de 300 de ani.

       Toate bune şi frumoase până o pune Nichipercea pe o tadjică să-şi dorească să fie prima din neamul ei care se cară cu liftul. Fata vroia musai să fie intelectuală, coboară în oraş şi dă examen de limba franceză în faţa unei comisii. Comisia se uită la fătucă cum turuie şi îşi fac cruce cu picioarele stângi. Nu înţelegeau o iotă. Necaz mare! Comisia a anunţat pe dată ministerul, care a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă în sat. Acolo îi aştepta o surpriză cât casa. Moldoveanul ştia franceză cât eu vietnameză! Ca urmare le-a predat limba română. Comisia a vrut să-l mazilească, dar şi-a pus tot satul în cap. Efendi de francă era foarte iubit în sat, toţi ştiau franceza, îi ajutau pe ăia mici la teme, se dădeau mari poligloţi pe la cârciumă, aşa că nu vroiau în ruptul capului să strice cineva ordinea firească a lucrurilor. Şi oricum limba era una europeană, latină, un fel de păsărească pentru ei... şi atunci s-au întrebat în cor retoric: Care-i tată diferenţa? Ce ţi-e limba bambura, ce ţi-e limba buramba!? Tot aia e! Comisia s-a săturat rapid de sat. Ce să-l mai pedepsească aspru pe român... ce mustrări...  ce tăiat în carne vie... l-au lăsat, sătui de săteni, pe bătrânul  profesor să predea mai departe cu o condiţie: limba predată de el să se numească în continuare franceză, nu română. Drept urmare în Tadjikistan, fapt unic probabil în toată Asia Mijlocie şi Orientul îndepărtat, în Pamir,  munţi cu o maximă de 7719 metri, lanţ montan căruia i se mai spune şi „acoperişul lumii", un sat de tadjici este extrem de mândru că vorbeşte româneşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu