Despre cum am devenit monarhist după Duminica Orbului..

Sunt regalist convins. Din nefericire... nu pot zice că aşa m-am născut. Din fericire însă pentru opţiunea mea monarhistă, m-au făcut alţii regalist. Am avut o evoluţie interesantă. Înainte de ’89 am învățat că Regele era un BAU-BAU. Personajul negru al istoriei! Dupa revoluţie cu cine să ţin? Cu Iliescu, cu cine altcineva?! Lumea din sate şi oraşe era în delir după tătuca. Eu măcar din inerție trebuia să fiu un tip disciplinat, fiind de pe la sate și orașe. În 1990 de Duminica Orbului, când vreo 85% dintre alegători au dat cu ștampila așa cum trebuie să o facă un om de bine, mi s-a spus:

- Bă! Mergi şi tu la secţie să vezi cei pe la secţia de vot. Dacă vezi ceva suspect vii rapid şi mă informezi. De nu câştigă Iliescu o să crăpăm de foame! Vine regele şi duce tot! Nici şobolani sau dihori nu o să mai avem în bătătură.  

Mamăăăăăăăă!!! Deja mă vedeam mâncând trifoi, lucernă şi fân cu burta lipită de spate şi cu pietre în buzunar să nu mă ia vreo adiere de vânt. Schelet viu, cu pielea trasă peste oase, în laboratorul de anatomie! Cert este că mă duc docil, de Duminica Orbului, ca să văd cum se votează. În ciuda faptului că eram mai necopt decât merele acre primăvara, tot feluri de gânduri, vinovate ca foamea în zi de post, îmi treceau prin creştet: Regele mi se pare simpatic… Ce poate să facă rău? Şi ce dacă o să căştige şi peneleul sau peneţecedeul? Pentru atitudinea mea, care nu era specifică oamenilor de bine, vinovat era nimeni altul decât Alexandre Dumas. Mi-a umplut capul cu prostii! Cu Cei trei muşchetari, cu După douăzeci de ani, cu Vicontele de Bragelonne…. Mă visam toată ziulica un d’Artagnan, iar pe consăteni un fel de muşchetari: Pac, pac pac… dădeam cu sabia în inamici, îi omoram pe toţi şi-l scăpam pe Regele aflat la ananghie. Când mă trezeam din reverie mă uitam în stânga şi-n dreapta, speriat să nu se prindă careva că sunt alterat cu capu’ şi ţin cu Regele Mihai. Conştientizam că sunt defect la fel ca şi puţinii monarhişti din sat, de care se râdea cu gura până la urechi:

- Băăăăăă… ce nenorociţi, fuduli şi cocriţi! Auzi mă a lu’ Harcea-parcea ţine cu Regele. Numai nemâncaţii şi chiaburii ţin cu el. Ce oameni! Noi nu ne vindem ţara! HUUUUOOOOOO...

Dehhhh… propaganda îşi făcuse efectul pe termen lung, mai bine ca medicamentele ce combat pe vecie pofta de a trăi. În încurajarea tendinţelor mele reprobabile şi condamnabile un factor decisiv l-a reprezentat descinderea Regelui din aprilie 1992 în București. Pentru cel mai negru personaj din istoria băgată-n scăfârliuţele românești înainte de 1989 au ieşit în stradă un milion de bucureşteni. Până atunci Ion Iosif Ilici Ulianov Vissarionovici Iliescu era un fel de Făt Frumos, care supune balaurul şi rupe maxilarele forţelor răului din univers. Se striga cu fericire exagerată și maximă „Iliescu apare, Soarele răsare”. Homo zâmbărescus falsus controla și proteja soarele. Te făcea să-ți vină căldurile. Forța era cu el, precum în Războiul Stelelor! Ionică cel Viteaz era practic un fel de Luke Skywalker ce păzea galaxia. Moldovenii îi cântau și ei osanale băbătâiei bolșevice, aceasta devenind demnă continuatoare a lui Ștefan: „Iliescu să fii tare, cum a fost Ștefan cel Mare”. Lui Corneliu Coposu, adulat post-mortem, i se striga în epocă „Coposu roade osu”, oamenii de bine plimbând sicrie pe care îi era scris numele. Câmpeanu nu putea fi altceva decât patron de bordel, impregnat până în măduva oaselor de păcatul preacurviei. Bine… omul nostru nu a cântat ce-i drept pricesne prin corul bisericii. Ion Rațiu, cu papion cu tot, era întruchipat la mitinguri de câte un gâscan. Un gânsac cu papion la gât. Unul neaparat mare şi gras, precum decadenta societate capitalistă. De la adularea asta cretinească, s-a ajuns la Iliescu ce mai stai, vine regele Mihai! Șocant! La aspecte de acest gen meditam eu în ajun de alegeri. Alegerile de după Duminica Orbului. Și cam așa am trăit, la nivel de dileme existenţiale, Duminica Orbului. Cu votul ei "liber" cu tot. Am fost un fel de paznic prin centru, de bodigard, ca să nu vină Regele să fure urna de vot. Pentru cei mici şi neştiutori amintesc că s-a votat taman de Duminica Orbului, a cincea duminică de după Paști, când Isus a vindecat un orb din naștere. De aici s-au inspirat oamenii răi și cârcotaşii și au spus că alegătorii au votat orbește şi că lor nu le-a deschis nimeni ochii. Cert este că după, a urmat Duminicile Chiorilor, Dioptriilor, Proștilor, Bătuțiîncapilor și tot așa. Eu însă, ajutat de înţelepţii, preacuvioşii, preacinstiţii ş.a.m.d. din politica românească, nu m-am mai dus pe la vot. Ca să mă laud după cu spiritul de frondă. Am devenit treptat, treptat, monarhist convins. Unul obtuz de-a dreptul! Mă întrebau cunoscuții cu glasuri plângăcioase și acuzatoare:

- Cum Sala!? Tu nu mergi la vot?????  Nu îţi faci datoria de cetăţean?!?  

Degeaba încercam să le explic că între bandit, hoţ şi deştept ca noaptea nu aleg nici unul că tot cu bube’n cap rămâneam. Până la Iohannis. M-am gândit că ăsta este momentul. Îl aleg că neamț că va organiza un amărât de referendum. Mi-am zis: Ăsta sas, Regele un Hohenzollern… sigur dăm lovitura. Văd și eu ce vor românii într-un referendum ca să mor împăcat, indiferent de rezultat. Simțeam că am vrabia în mâna cu ștampila. De fapt era cioara de pe gard. Iohannis se dovedește a fi un Mitică de-al nostru de pe malurile Dâmboviței, nu vreun Fritz de pe malurile Rinului. Sau cel puțin asta este opinia unui monarhist convins.