Greu este cu mâncarea. Nu mai știi
cu ce să îți umfli mațul gros. Te sperie nutriționiștii mai ceva ca Bau-Bau-ul de pe vremuri. Aia nu-i bună…
aialaltă mănânc-o c-o să vezi tu… înghite tot că oricum trec eu până diseară pe
la tine pe la spital… bagă-n tine liniștit că o să îți îngrijesc cu duioșie
mormântul… Văleleu! Îți vine să te lași de mâncat. Doar atunci ai parte de mâncare
sănătoasă și slăbit inteligent. Știți ce? Mai dă-l încolo de nutriționism! Mă
întreb cu ce-s mai periculoase e-urile astea noi, decât vechile ouă stricate din anii '90?
Anii mei de studenție! Anii ai inaniției...
Fraților, mâncam orice! În foamea generalizată din perioadă avea studențimea stomacuri de fier. De foame mâncam și șuruburi cu tot cu clește și patent. Să vă explic cum mergea treaba. Mergeam acasă la trei săptămâni și primeam bani pe o lună. Ceva lovele ca să ai curaj să ieși pe centru o dată la trei zile. Fără să cumperi nimic, desigur. Doar așa de fală! Sărăcie mare! Vremuri tulburi! Nu ieșeai cu vreo fată la restaurant tam-nesam. Plimbări în aer liber și romantism la greu. Frunze și iarbă, nu mall și fast food. Dacă o invitai la un restaurant pe surată și te vedea careva deja te întreba lumea când te însori. Cheltuială frate! Trebuia să fie un obiectiv măreț în spatele invitației. Nu investeai fără noimă! Cam așa stăteau lucrurile. Vremuri cenușii!
Dar să revenim… Deci primeai mălaiul acasă, în jur de un leu/zi. S-ajungă o lună! Bonusul era o geantă burdușită cu mâncare. Borcane cu zacuscă, slănină, un cadavru de găină moartă, vreo două pungi porcoase cu carne porcită, o plasă de cartofi, grea de înjuram pe drumul înspre cămin, cu lacrimi în ochi de furie, toată sapa, grădina și agricultura românească, și multe, multe, multe ouă. Uauă, uauă, uauă! Fără număr. Ajungeam la cămin cu mâncare cu tot, într-o cameră cât patru compartimente de tren, maxim cinci, unde stăteam șapte persoane. Bine… de obicei erau doar șase, dar eu am stat ilegal al șaptelea. Pe blat și pe gratis! Stricam huzureala și boieria. La șase în cameră aveai impresia că poți juca fotbal. La șapte... sardele! Oricum, în plus sau nu, când veneam de acasă intram în palatul studențesc de dormit triumfător. Aduceam haleală și mai ales lovele! Până cum ar fi poimâine... nu mai aveam lețcaie. După distracție urmau socotelile. Socoteam că dacă face CFR-ul cinste la întors acasă și bag din top că a trebuit să îmbăt un profesor ca să nu mă persecute, după trei săptămâni puteam să mai dau o raită pe la ai mei după provizii. Buuuuuun! Ca urmare trei săptămâni fără pâine (deh… o puneam și pe asta la socoteală când făceam acasă inventarul cu ai mei) mă hrăneam din mediul ambiant. Mai precis din mâncarea de pe geam, scoasă acolo ca să nu pută înăuntru și să poată veni fetele pe la noi. Stătea mâncarea pe geamuri la 30 de grade și câte două săptămâni.
Aveam un tovarăș de facultate beton! Frate de cruce nu alta! Unul trăznit pe veșnicie, dar simpatic foc! Bucătar de Sălaj. Parcă-l aud: Sala hai că mâncăm ouă! Ziceam cu obidă: Bă Cipri de două săptămâni tot ouă… Ce naiba frate? Hai să mâncăm clisă cu dulceață. Avem clisă de porc! Râncedă și bună… Slănina săraca curgea de la gradele celsius de puteai să o bei nu alta. Partea bună era că aveai unsoare. Și uite așa tot la ouă ajungeam. Ouă care curgeau ca apa când le spărgea Cipri ăsta al nostru. Cădeau în cratiță cu zgomot de lichid. Fleoșc! Nu era nici o problemă. Puțea tot căminu a container. Mâncam de rupeam furculițele. Pui în ouăle alea nu am găsit cei drept niciodată. Și o țineam așa într-o veselie. Carnea se termina în prima săptămână, când eram boieri. Fiertură, friptură… Nu conta că la finele săptămânii îmbelșugate găina moartă era și moartă și vânătă. Nici că aveai nevoie de o clemă de haine la nas când spălai orătania decedată cu săpun pe la dușuri. Se înfuleca rapid. Ce caviar… ce grătare… ce delicatese… Nimic nu mai îmi trezește apetitul ca ouăle de pe vremuri. Îmi lasă gura apă. Ce-aș mai mânca cu foamea de pe atunci niște ouă clocite făcute de Cipri! Cu slănină! Cu o slănină de azi te bat boschetarii de le dai așa ceva. Și atunci mă gândesc că dacă ar înghiții hulpav o dată tinerii de azi ce am mâncat noi ani la rând pe vremuri în facultate, ar fi ultima lor hrană din viață. Și nu copilandrii sau adolescenții! Tinerii!!! De când cu e-urile astea nici constipația și nici digestia nu sunt ce au fost odată. Clar! E-urile și nutriționismul au stricat stomacurile românilor. Funcționau astea ca râșnițele de tocat pietre. Acum nici piureul de cartofi nu-l mai toacă. Soluția? Ar fi una... Reîntoarcerea la oul străvechi!
Fraților, mâncam orice! În foamea generalizată din perioadă avea studențimea stomacuri de fier. De foame mâncam și șuruburi cu tot cu clește și patent. Să vă explic cum mergea treaba. Mergeam acasă la trei săptămâni și primeam bani pe o lună. Ceva lovele ca să ai curaj să ieși pe centru o dată la trei zile. Fără să cumperi nimic, desigur. Doar așa de fală! Sărăcie mare! Vremuri tulburi! Nu ieșeai cu vreo fată la restaurant tam-nesam. Plimbări în aer liber și romantism la greu. Frunze și iarbă, nu mall și fast food. Dacă o invitai la un restaurant pe surată și te vedea careva deja te întreba lumea când te însori. Cheltuială frate! Trebuia să fie un obiectiv măreț în spatele invitației. Nu investeai fără noimă! Cam așa stăteau lucrurile. Vremuri cenușii!
Dar să revenim… Deci primeai mălaiul acasă, în jur de un leu/zi. S-ajungă o lună! Bonusul era o geantă burdușită cu mâncare. Borcane cu zacuscă, slănină, un cadavru de găină moartă, vreo două pungi porcoase cu carne porcită, o plasă de cartofi, grea de înjuram pe drumul înspre cămin, cu lacrimi în ochi de furie, toată sapa, grădina și agricultura românească, și multe, multe, multe ouă. Uauă, uauă, uauă! Fără număr. Ajungeam la cămin cu mâncare cu tot, într-o cameră cât patru compartimente de tren, maxim cinci, unde stăteam șapte persoane. Bine… de obicei erau doar șase, dar eu am stat ilegal al șaptelea. Pe blat și pe gratis! Stricam huzureala și boieria. La șase în cameră aveai impresia că poți juca fotbal. La șapte... sardele! Oricum, în plus sau nu, când veneam de acasă intram în palatul studențesc de dormit triumfător. Aduceam haleală și mai ales lovele! Până cum ar fi poimâine... nu mai aveam lețcaie. După distracție urmau socotelile. Socoteam că dacă face CFR-ul cinste la întors acasă și bag din top că a trebuit să îmbăt un profesor ca să nu mă persecute, după trei săptămâni puteam să mai dau o raită pe la ai mei după provizii. Buuuuuun! Ca urmare trei săptămâni fără pâine (deh… o puneam și pe asta la socoteală când făceam acasă inventarul cu ai mei) mă hrăneam din mediul ambiant. Mai precis din mâncarea de pe geam, scoasă acolo ca să nu pută înăuntru și să poată veni fetele pe la noi. Stătea mâncarea pe geamuri la 30 de grade și câte două săptămâni.
Aveam un tovarăș de facultate beton! Frate de cruce nu alta! Unul trăznit pe veșnicie, dar simpatic foc! Bucătar de Sălaj. Parcă-l aud: Sala hai că mâncăm ouă! Ziceam cu obidă: Bă Cipri de două săptămâni tot ouă… Ce naiba frate? Hai să mâncăm clisă cu dulceață. Avem clisă de porc! Râncedă și bună… Slănina săraca curgea de la gradele celsius de puteai să o bei nu alta. Partea bună era că aveai unsoare. Și uite așa tot la ouă ajungeam. Ouă care curgeau ca apa când le spărgea Cipri ăsta al nostru. Cădeau în cratiță cu zgomot de lichid. Fleoșc! Nu era nici o problemă. Puțea tot căminu a container. Mâncam de rupeam furculițele. Pui în ouăle alea nu am găsit cei drept niciodată. Și o țineam așa într-o veselie. Carnea se termina în prima săptămână, când eram boieri. Fiertură, friptură… Nu conta că la finele săptămânii îmbelșugate găina moartă era și moartă și vânătă. Nici că aveai nevoie de o clemă de haine la nas când spălai orătania decedată cu săpun pe la dușuri. Se înfuleca rapid. Ce caviar… ce grătare… ce delicatese… Nimic nu mai îmi trezește apetitul ca ouăle de pe vremuri. Îmi lasă gura apă. Ce-aș mai mânca cu foamea de pe atunci niște ouă clocite făcute de Cipri! Cu slănină! Cu o slănină de azi te bat boschetarii de le dai așa ceva. Și atunci mă gândesc că dacă ar înghiții hulpav o dată tinerii de azi ce am mâncat noi ani la rând pe vremuri în facultate, ar fi ultima lor hrană din viață. Și nu copilandrii sau adolescenții! Tinerii!!! De când cu e-urile astea nici constipația și nici digestia nu sunt ce au fost odată. Clar! E-urile și nutriționismul au stricat stomacurile românilor. Funcționau astea ca râșnițele de tocat pietre. Acum nici piureul de cartofi nu-l mai toacă. Soluția? Ar fi una... Reîntoarcerea la oul străvechi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu